18814165_10211562436429570_5982789134587652051_n

“ODA” PENTRU GOLDY

Published On December 5, 2017 | By Florentina Ilie | Romania Extrema

Dacă mă întrebi acum cum arată durerea ți-o voi descrie fără să stau pe gânduri. Am simțit-o cu fiecare colț de suflet și am privit-o în față dorindu-mi să dispară. Atunci când o parte din familia ta trece în neființă rămâi mut de durere, ajungi să te sufoci de suspine și doar lacrimile mai vorbesc pentru tine. În noaptea în care medicul mi-a spus că singura cale de a curma suferința cățelușei mele este injecția finală, am simțit ce înseamnă să te doară atât de tare încât să disperi, am simțit cum îmi curge sânge din inimă. A fost cel mai urât moment pe care l-am trăit până atunci și cea mai înfiorătoare decizie pe care am fost nevoită să o iau! Am avut cel mai frumos, iubitor și deștept labrador din lume. Știu că sună siropos, dar pentru mine așa a fost. Se numea Goldy și am primit-o cadou într-o zi de iarnă. A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată pentru că mi-a umplut inima de fericire.

 La prima noastră întâlnire m-a umplut de băluțe și apoi a pus stăpânire pe toți pantofii care erau la ușă. Dragostea necondiționată pe care mi-a oferit-o a fost infinită. 12 ani ea a fost copilul meu și eu mama ei fără blană. Am împărțit una cu cealaltă tot ce aveam, de la mâncare și pat până la bucurii și momente triste. Nu exagerez când spun că atunci când mă vedea plângând încerca din răsputeri să îmi oprească lacrimile sau că nu era suflet mai fericit decât ea atunci când eu eram veselă. Știam că ea îmi înțelegea cuvintele și trăirile. Ea a fost colega mea de studiu în anii de facultate și tot cu ea m-am mutat dintr-o chirie în alta. Cu ea ma cuibăream sub pilotă atunci când în garsoniera în care stăteam nu era căldură și tot ei mă plângeam când aveam ceva pe suflet. Anii au trecut și de la apartamente închiriate, am ajuns să împărțim la trei casa noastră, unde Goldy își revendicase canapeaua din sufragerie, locul ei preferat din tot universul ei canin. Cine are câine înțelege că blănoșii aștia ajung să te iubească pe tine mai mult decât se iubesc pe ei și îți oferă inima lor pentru câteva mângâieri pe blănița pufoasă. Tocmai de aceea refuzi să accepți momentul în care ei trec în lumea îngerilor.

În 12 ani am adunat milioane de amintiri împreună, clipe frumoase ce îmi țin de cald acum, dar mă fac să și plâng de dorul ei. Amitiri pe care le-am revăzut în minte și în noaptea în care am crezut că durerea nu are limită. Am stat lângă ea, am ținut-o în brațe și i-am spus în repetate rânduri cât de mult o iubesc și cum ea este universul meu cu blăniță. Am pupat-o și am plâns până am simțit că mă sufoc. Tot ce îmi doream era să existe minuni și Goldy să se ridice de acolo și să vină cu noi acasă. Să nu mai simtă durerea cumplită care o măcina și să fie iar cățelul meu care se bucura de mare, de pădure, de iarbă, de plimbările cu mașina, de canapeaua din sufragerie sau de jucăriile de pluș. Îmi doream să trăiască atât de mult încât să intre în Cartea Recordurilor ca cel mai longeviv labrador, doar să rămână lângă noi. Nimic nu m-a pregătit însă pentru despărțirea dureroasă peste care am trecut doar cu multe lacrimi și calmante. Acum nu trece zi fără să nu mă uit la pozele ei sau la filmulețele pe care le am cu ea în telefon. Goldy a fost tot ceea ce își poate dori un părinte de cățel, a fost labradorul perfect. Îmi e dor în fiecare zi de blândețea ochilor plușului meu frumos! Mi-e dor de tine, Goldy!

Like this Article? Share it!

About The Author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>